Noi românii suntem mereu în căutarea pizzei perfecte, mai ales că de ani buni tot auzim că pizza de la noi e mai bună decât cea din Italia. Multe locuri se laudă că fac o pizză dumnezeiască, dar puţini au măcar grijă de a face rost măcar de acel grâu neprelucrat genetic specific Italiei. O incursiune nocturnă în Centrul Vechi, pe frig şi ploaie s-a lăsat cu o pizza destul de corectă încercată la localul Gran Piatto. Ce a ieşit aflaţi mai jos.
Gran Piatto e promovat cu tagline-ul „La Stessa Pizza Napoletana”. Nu are aceeaşi prestanţă şi hype-ul lui Il Pecato, dar are ceva tradiţie în zonă. Am mâncat în aceeaşi locaţie şi acum vreo 3 ani, pe când se numea Trattoria Da Lorenzo şi din ce am înţeles sunt aceiaşi oameni, dar cu alt nume. Este un business mic, vreo 4-5 mese, mai multe dacă e şi vară şi montează mese şi afară.
Ambianţă:
Au o singură chelneriţă şi un bucătar, care se ocupă şi de alte taskuri din ce am văzut. Îi găsiţi pe strada Gabroveni, fata în faţă cu celebrul şi ultra iluminatul Gyros, care vă va inunda papilele (plus nasul) cu acel combo de carne de porc şi maioneză care mie personal îmi displace. Tot pe aceeaşi stradă, la câţiva metri mai sus găsiţi berăria cu cele mai inedite şi rare beri din Bucureşti, Beer O’Clock.
Revenind la Gran Piatto, nu ţin minte să fi avut vreo muzică deosebită de fundal, dar ştiu că au televizoare lăsate pe canale random. Am prins şi meciuri la ei, dar ultima oară era o telenovelă cred. Totul este foarte rustic, dar şi hipstero-chic decorat. Feţele de masă sunt simple şi roşii, ca la un picnic cu prietenii şi decorurile sunt toate pe bază de lemn.
Au foarte mulţi pomişori şi plăntuţe presărate pe mese, pe rafturi şi oriunde se poate, iar la bază decorul e destul de spartan. În acelaşi timp locul acesta mic nu e claustrofob, ci aranjat cu cap şi dă senzaţia de intimitate, de business de familie, mic şi sincer. Micile elemente sunt apreciate, precum râşnitele de piper şi uleiurile şi oţeturile de calitate din Italia, aflate la îndemână.
Am remarcat şi borcane cu suc de roşii şi seminţe de ardei puse la macerat sau pregătit, deci oamenii chiar îşi fac singuri ingredientele mai speciale.
Servire:
Limonada a veni rapid, în câteva minute, iar salata şi pizza în maxim 10-15, deci la promptitudine nu stau rău deloc. Pesemne că Gran Piatto au un cuptor cu lemne care duduie la foc continuu. Pe de altă parte o jumătate de duzină de olandezi de la masa de lângă au primit timp de aşteptare de o oră pentru că doreau 3-4 tipuri diferite de paste şi asta complica treaba, mai ales cele cu fructe de mare.
La final au comandat toţi acelaşi lucru şi s-au mişcat mai rapid lucrurile.
Băutura:
Limonada a fost OK, nici prea acidă, nici prea apoasă, a avut şi două frunze de mentă şi eu sunt bucuros că nu a avut sâmburi. Dacă vreţi vreodată să scuipaţi sâmburi ca o mitralieră vă recomand să încercaţi crâşma Păuniţei din fata metroului de la Titan. La Gran Piatto am fost mulţumit de o limonadă şi o apă tonică, aceasta din urmă servită cum trebuie, cu pai şi lămâie.
Mâncare:
Eu am comandat o salată cu prosciutto şi anghinare şi comeseanul meu o pizza napoletana, cu anşoa. Salata mea a venit într-o farfurie mare şi adâncă, cu foccacia moale şi fragedă la pachet, 4 bucăţi. Estetic arăta foarte bine, ca un vulcan deconstruit, Vezuviu să zicem, din care au erupt carne şi legume. Prosciutto era de calitate, îndeplinind condiţia numărul 1 a zgârciţilor de italieni: super aromă de porc copt, dar subţire să vezi prin el.
Aveam şi câteva roşii în farfurie, caşcaval, ruccola, salată verde şi prefera mea, anghinarea, cu care se cam zgârcise localul, deşi ce e drept prea multă îţi poate da ficatul peste cap. Eu mănânc borcane întregi de aşa ceva deci nu am probleme. Salata a fost super uşoară, dar probabil nesăţioasa pentru un mâncău. Venisem pentru gust ce e drept nu să umflu maţul ca un grobian.
Evident am gustat şi din pizza comeseanului, pofticios fiind, deşi nu pot să suport anşoa. De această dată am tolerat-o, ba mai mult am apreciat-o, cu toate sărătura şi gustul său puternic de peşte marin. Pizza era destul de simplă incluzând şi busuioc, ciuperci, sos de roşii şi mozzarella. Ca la orice pizza cu adevărat bună sosul şi coca au fost secretul.
Coca era super subţire, deci se confirma teoria cuptorului cu lemne, atât de subţire, că era nevoie să rulezi fiecare bucată peste marginea cea umflată încât să nu îţi cadă din mână. O cocă foarte fragedă, umflată şi dospitâ sănătos, dar probabil dintr-un grâu de calitate, pentru că nu a picat greu nici mie şi nici colegului de masă. În sfârşit am văzut şi o pizzerie care ştie ce mozzarela să cumpere şi cum să o pregătească, încât să nu o culegi de prin barbă şi să nu tragi de ea prea mult.
Nu era nici prea moale şi nici prea gumoasă, deci la fix. Fun fact despre pizza napoletană: în Napoli e numită pizza romană cea cu anşoa, iar la roma pizza Napoletană aceeaşi reţetă. Marturiresc şi un păcat de moarte şi anume că sunt genul care mănâncă şi crustele de cocă de la pizza şi dacă a fost vreo pizza să merite aşa ceva, aceea e cu siguranţă Gran Piatto.
Dar aveam obrazul subţire în acea seară şi m-am ruşinat să fac pe domnul purcel. Desert nu am luat, asta rămânând pentru altă dată. Unul dintre motivele pentru care am fost atras aici încă de acum câţiva ani era promisiunea din meniul de afară, că oamenii fac pizza şi paste 5 formaggi. Sunt ahtiat după 4 formaggi şi nu prea am găsit locuri în care să fie făcut ca lumea în Bucureşti.
Aici din fericire le-a ieşit combinaţia brânzelor, doar că nu îmi mai amintesc care era brânza numărul 5. Să fie provolone? Îmi spuneţi voi dacă treceţi pe la Gran Piatto. O menţiune simt nevoia să fac şi anume că preţurile sunt cam mari, 36 lei pentru salata mea şi 29 lei parcă pentru pizza comeseanului, care nu era chiar Gran cum zice în numele locului. Recunosc că e foarte importantă locaţia şi ingredientele, de aceea nu mă declar prea scandalizat de preţ.
Cert e că aici vii să deguşti, nu să umpli intestinul, vii să iei aer şi aromă de Italia şi pot înţelege conceptul. Pot în acelaşi timp să mă pun în pielea românului autentic, care vrea să se sature şi să fie şi mult şi bun. Am remarcat mulţi turişti străini prin pizzerie şi păreau încântaţi de pastele lor, deci ceva bun fac oamenii.
Concluzie
La Gran Piatto vii pentru atmosferă intimă, garanţia calităţii la ingrediente şi pentru servirea rapidă. Nu vii neapărat pentru foame, pentru asta ai Gyrosul de lângă. Am remarcat multe reviewuri pozitive de la italieni, care par să fi înţeles conceptul. Eu am fost fericit că am găsit un loc cu preparate cu anghinare, lucru la care Bucureştiul suferă, dar şi pizza a fost făcută ca la carte ca în italia. Mă refer la cocă şi mai ales sosul de roşii, care ar putea la fel de bine să fie pe steagul Italiei, aşa important e.
Consider preţurile adecvate zonei miezului de Bucureşti şi dacă vreţi musai au şi oferte de pizza prosciutto funghi şi limonadă la 20 lei, deci se poate mânca şi ieftin aici. Mai au şi pannini, paste, evident, deserturi şi aveau şi burgeri la un moment dat. E interesant că vara trecută au avut şi oferte la 15 lei cu burgeri sau pizze şi limonade, deci studenţii pot mânca lejer aici.
Personal m-am simţit mai bine aici de la celebrul Il Pecato, unde pastele 4 formaggi au fost dulci şi salata de ruccola a fost doar un bol de ruccola. Îl recomand pe Gran Piatto celor pasionaţi de gastronomia italiană şi celor care nu se zgârcesc şi sunt gata să savureze, nu să glojdească mâncarea. Merită explorată şi lista de deserturi, pentru că am văzut că arată tare bine tiramisu-ul şi tortul Gran Piatto.
Preţuri şi amplasare:
Pizzeria Gran Piatto se află pe Strada Gabroveni 3, faţă în faţă cu Gyros şi are program zilnic de la ora 12:00 la ora 00:00.
Preţuri:
- Limonadă: 15 lei
- Salată cu prosciutto şi anghinare: 36 lei
- Pizza napoletana: 29 lei
- Apă tonică: 8 lei
