Mărturisesc că nu ştiam, dar iată că învăţ ceva nou. Se pare că 17 noiembrie este Ziua Mondială a Baclavalei, care marchează o tradiţie respectată deja de secole. Avem de-a face cu o pastă turcească delicioasă, cu straturi subţiri de hârtie de aluat, unt şi sirop dulce şi uşor parfumat.
Este primul desert de pe itinerariul gastronomic al oricărui turist care ajunge în Turcia. Este şi un desert foarte popular în România, de la cofetării la shaormerii şi restaurante de tot felul. În scriitura corectă „baklava”, acest preparat provine din cultura turcă yufka, prezentă în bucătăriile palatului otoman. A fost menţionată pentru prima dată în documentele palatului din 1473, iar baklavaua a fost servită în timpul zilelor de sărbătoare şi în zilele care au marcat istoria Turciei.
Până în secolul al XVIII-lea, numai maeştri bucătari special instruiţi au pregătit acest desert. Ei puteau rula aluatul în foi subţiri ca petalele de trandafiri, creând astfel baklavaua cu aproape 100 de straturi. În ocazii importante, ea era servită soldaţilor. Ceremonia era cunoscută ca Procesiunea Baklavalei (Baklava Alayi), iar publicul o urmărea cu entuziasm: militarii primeau baklava cu aromă de şerbet.
Sunt şi specificuri locale, spre exemplu Baklavaua din regiunea Mării Negre include alune de pădure, în vreme ce nucile sunt mai folosite în Anatolia Centrală. Mai sunt folosite şi migdale în regiunea de coastă a Mării Egee, iar seminţele de susan apar în Edirne şi Tracia. În sud estul Anatoliei se prepară cu fistic mărunţit fin. Maeştri de baklava din Gaziantep considera că deşertul trebuie să atragă toate cele 5 simţuri.
Desertul trebuie să crească bine, să fie plăcut ochiului, având o culoare galben-aurie. Când muşcaţi o bucată de baklava, ar trebui să auziţi foşnetul de aluat rulat subţire.
